Luptători, fluturi, oameni gri si îngeri

Ascult. Fiecare are o poveste... unii sunt frustraţi şi înjură viaţa, şi sistemul, şi traficul din Bucureşti, şi ploaia, şi pe noi, şi pe ei. Se luptă, dau în stânga şi-n dreapta cu ce apucă mai degrabă, unii cu ghioaga, alţii cu mousul, se răzbună, scot flăcări pe nările lor mari, hornuri de locomotivă pe care o alimentează cu aburul alburiu al trudei şi îndărătniciei lor. Ştiu că-i mai greu, dar totodata ştiu că ăsta-i drumul cel drept, deşi uneori se lasă ademeniţi de vreo Sibylla şi-o mai iau pe cărări lăturalnice, la capatul cărora găsesc mereu poliţistul care le face semn că trecerea e oprită din cauza aglomeraţiei.

Alţii, fluturaşi azurii cu aripi colorate planând uşor peste blocurile vechi şi peste cele noi deopotrivă, şi peste noi, şi peste voi, îşi simt existenţa fără rost pentru că ce rost poate avea până la urmă o insectă, chiar aşa idilica şi invidiată de toţi? Şi-atunci aleargă şi ei după surogate ale realitaţii, şi construiesc lumi paralele căutand o ţintă până când, la sfarşitul zilei, işi dau suflarea pe-o treaptă a unui bloc uitat sau pe vreun maldăr de gunoi, lăsând în urma lor amintirile copiilor ce-i fugăreau cu plasele să-i pună la insectar.

Mai sunt unii, cei pentru care totul e gri: camerele în care dorm şi asudă noaptea, soarele si gângăritul pruncilor, pielea lor încreţită de vreme şi nepăsare, stanjeneii din grădină şi chiar fluturii azurii. Ăştia din urmă nu râd şi nu plâng – doar există. Creierului lor, materie cenuşie metamorfozată în percepţii şi mişcări parcă îi lipseşte raţiunea simţirii, ca şi cum Dumnezeu i-ar fi folosit drept cobai pentru a face măreţe şi misterioase experimente asupra omenirii, urmărindu-i apoi atent cum işi duc traiul şi cum se reproduc.

Ultimii, oameni de gheaţă şi foc deopotrivă, işi cântă existenţa mai mult decat o trăiesc, zboara şi ei şi ajung chiar până în înaltul cerului, dar nu ca fluturii cei azurii, ci ca o specie rară de îngeri decazuţi cu care Dumnezeu nu ştie ce să facă: le dă aripi ziua, îi lasă să se apropie de porţile din cărămizi de soare şi speranţă ale Raiului dar se răzgandeşte seara, şi aunci îl pune pe Sfântul Gheorghe să-i pironească cu sabia de porţi şi să le smulgă stigma îngerească aşa cum, fiind copil, smulgeai aripile muştelor doar pentru că erai mai mare decât ele, şi puteai. Şi-aşa oamenii aştia cad noaptea până-n fundul Iadului şi fierb urlând în gheena Dracului cu celelalte sufletele nedemne de infinit, pentru ca în zori să renasca precum pasărea Phoenix.

Stau şi mă uit la toţi cum se plimbă prin Herăstrău împingând caruţul celui mic, cum emană feromoni prin cluburi şi baruri şi cum scriu nervoşi la calculator bătând puternic fiecare tastă. Şi toţi se-mperechează cu cei din lumea lor, dând naştere la progenituri prin a caror piele străvezie vezi firişoarele de sânge albastru, şi semănând din ce în ce mai mult unii cu ceilalţi, ca şi cum s-ar acupla mama cu fiul, fraţi cu surori şi veri buni. Numai cei din urmă, specia de gheaţă şi foc e pe cale de dispariţie, pentru că oamenii sunt prinşi mereu între polii celor doi magneţi, Iadul si Raiul, şi-n iureşul ăsta zilnic care e în mintea şi realitatea lor uită cu totul de ce i-a făcut Creatorul în primul rând. Zboară şi cad, suferă şi ajung în fiecare zi atât de aproape de ceruri încât se lasă înşelaţi de parfumul ameţitor al absolutului şi lasă viaţa lumeasca pe un mâine infinit. Pe aceştia nu prea-i gaseşti prin parcuri, dar poţi să-i cauti cu google, şi micul motor îl face chiar pe Dracu-n patru şi aşa-i afli până la urmă, îi vezi stranşi pe toţi, îngrămădindu-se unul în celălalt de frică pe un colţ al univesului paralel, pe o mică pagină făcută parcă nu din pixeli ci din rugaciuni sub care se replică zilnic zeci, poate sute de alte pagini de rugăciuni, dar pe care nu le vezi decât dacă reuşeşti să ieşi din spaţiul bidimensional, din matrix-ul în care-ţi duci propria existenţă.