Infern

Alerg spre soare, dar n-ajung,
În jurul meu numai ciclopi
Aruncă cu gheaţă şi foc
Săbii încet corpu-mi străpung.

Precum paienjenii urzind
Nori se adună peste mine,
Ei mă cuprind, coşmarul vine
Vise-n infern cufundând.

Către lumină mă grăbesc,
Dar raza fuge de mine...
Babele prins-au de ştire
Blesteme de sânge-mi citesc.

Nimeni de aici nu pleacă.
Lumea-i închisă-ntr-o cutie
Beznă ! Dar gândul nu ştie
Că soarele-i doar o joacă.

Mică schiţă de hârtie
În camera mea de-acasă,
Amintire mult prea ştearsă
Să mă scape de urgie.

Suflet pereche

cum stau şi scriu mă tot gândesc
dacă povestea e poveste,
sau dac-o fi adevărat
şi sufletul pereche este

şi cum mă uit în urma mea
văd feţi frumoşi, care de care
şi parcă-mi vine să îmi spun
perechea asta-i trecătoare

au fost, mai sunt, veni-vor alţii,
ani au trecut şi vor mai trece
doar eu rămân, mereu aceeaşi...
şi-aleg să ard, nu să fiu rece!

Luptători, fluturi, oameni gri si îngeri

Ascult. Fiecare are o poveste... unii sunt frustraţi şi înjură viaţa, şi sistemul, şi traficul din Bucureşti, şi ploaia, şi pe noi, şi pe ei. Se luptă, dau în stânga şi-n dreapta cu ce apucă mai degrabă, unii cu ghioaga, alţii cu mousul, se răzbună, scot flăcări pe nările lor mari, hornuri de locomotivă pe care o alimentează cu aburul alburiu al trudei şi îndărătniciei lor. Ştiu că-i mai greu, dar totodata ştiu că ăsta-i drumul cel drept, deşi uneori se lasă ademeniţi de vreo Sibylla şi-o mai iau pe cărări lăturalnice, la capatul cărora găsesc mereu poliţistul care le face semn că trecerea e oprită din cauza aglomeraţiei.

Alţii, fluturaşi azurii cu aripi colorate planând uşor peste blocurile vechi şi peste cele noi deopotrivă, şi peste noi, şi peste voi, îşi simt existenţa fără rost pentru că ce rost poate avea până la urmă o insectă, chiar aşa idilica şi invidiată de toţi? Şi-atunci aleargă şi ei după surogate ale realitaţii, şi construiesc lumi paralele căutand o ţintă până când, la sfarşitul zilei, işi dau suflarea pe-o treaptă a unui bloc uitat sau pe vreun maldăr de gunoi, lăsând în urma lor amintirile copiilor ce-i fugăreau cu plasele să-i pună la insectar.

Mai sunt unii, cei pentru care totul e gri: camerele în care dorm şi asudă noaptea, soarele si gângăritul pruncilor, pielea lor încreţită de vreme şi nepăsare, stanjeneii din grădină şi chiar fluturii azurii. Ăştia din urmă nu râd şi nu plâng – doar există. Creierului lor, materie cenuşie metamorfozată în percepţii şi mişcări parcă îi lipseşte raţiunea simţirii, ca şi cum Dumnezeu i-ar fi folosit drept cobai pentru a face măreţe şi misterioase experimente asupra omenirii, urmărindu-i apoi atent cum işi duc traiul şi cum se reproduc.

Ultimii, oameni de gheaţă şi foc deopotrivă, işi cântă existenţa mai mult decat o trăiesc, zboara şi ei şi ajung chiar până în înaltul cerului, dar nu ca fluturii cei azurii, ci ca o specie rară de îngeri decazuţi cu care Dumnezeu nu ştie ce să facă: le dă aripi ziua, îi lasă să se apropie de porţile din cărămizi de soare şi speranţă ale Raiului dar se răzgandeşte seara, şi aunci îl pune pe Sfântul Gheorghe să-i pironească cu sabia de porţi şi să le smulgă stigma îngerească aşa cum, fiind copil, smulgeai aripile muştelor doar pentru că erai mai mare decât ele, şi puteai. Şi-aşa oamenii aştia cad noaptea până-n fundul Iadului şi fierb urlând în gheena Dracului cu celelalte sufletele nedemne de infinit, pentru ca în zori să renasca precum pasărea Phoenix.

Stau şi mă uit la toţi cum se plimbă prin Herăstrău împingând caruţul celui mic, cum emană feromoni prin cluburi şi baruri şi cum scriu nervoşi la calculator bătând puternic fiecare tastă. Şi toţi se-mperechează cu cei din lumea lor, dând naştere la progenituri prin a caror piele străvezie vezi firişoarele de sânge albastru, şi semănând din ce în ce mai mult unii cu ceilalţi, ca şi cum s-ar acupla mama cu fiul, fraţi cu surori şi veri buni. Numai cei din urmă, specia de gheaţă şi foc e pe cale de dispariţie, pentru că oamenii sunt prinşi mereu între polii celor doi magneţi, Iadul si Raiul, şi-n iureşul ăsta zilnic care e în mintea şi realitatea lor uită cu totul de ce i-a făcut Creatorul în primul rând. Zboară şi cad, suferă şi ajung în fiecare zi atât de aproape de ceruri încât se lasă înşelaţi de parfumul ameţitor al absolutului şi lasă viaţa lumeasca pe un mâine infinit. Pe aceştia nu prea-i gaseşti prin parcuri, dar poţi să-i cauti cu google, şi micul motor îl face chiar pe Dracu-n patru şi aşa-i afli până la urmă, îi vezi stranşi pe toţi, îngrămădindu-se unul în celălalt de frică pe un colţ al univesului paralel, pe o mică pagină făcută parcă nu din pixeli ci din rugaciuni sub care se replică zilnic zeci, poate sute de alte pagini de rugăciuni, dar pe care nu le vezi decât dacă reuşeşti să ieşi din spaţiul bidimensional, din matrix-ul în care-ţi duci propria existenţă.

Alchimistul

Foaie alba, drum in noapte
Suflet batran cica poate
Glob de cristal sa citeasca.
Alchimist nebun! Hai, pleaca!

Piei din fata mea cu tot !
Viitor? Nu vreau deloc
Decat clipa sa o stiu
Sar, ma lupt, totul e viu

Mai degraba ma intorc
La copilarie. Pot
Sa prind un flutur din zbor
Cant, avion cu motor

Mama coace cozonaci
- Vreau un frate! - Sa ti-l faci!
Ah, tot mai bine e mare
Hai sa mergem la culcare.

La ski

S-a deschis sezonul iară
Să plecăm la ski! E iarnă!
Mergem toţi, cu mic, cu mare,
Prindem trenul la plecare
Sări în el! Luăm cafeaua
Se iveşte-ndată neaua
Am ajuns! Clăpari, şi beţe
Repede luăm bilete
Teleskiul s-a blocat
Toţi se pun pe injurat
Pe la prânz ajungem sus
Partieee ! … şi eu m-am dus
Ce minune! Pot să zbor!
Dar mă-ncurca un picior
Cad la vale, peste cap
Telefonul s-a stricat
Mă ridic, o iau la pas
Iau un vin fiert la popas
Seara vine, iată luna
Iar la coadă toţi se-adună
Coborâm, ce tristă sunt
Ne-adunăm, plecăm oftând
Bucureştiul, iată-l iară
Hai, acasă Mărioară!

Cine esti?

- cine eşti? - sunt liniştea
unei duminici leneşe de iarna
oglinda fermecată în care îţi vezi viitorul
fereastra ta spre libertate

- atunci... cine sunt?
- eşti îngerul meu rătăcit
intre cer şi pămant
eşti gândul meu şi anima

-... iar noi?
- noi am fost.

Cocktail

Mereu am vrut sa scriu. Cat eram mica aveam un jurnal in care imi notam aproape zilnic toate cate mi se intamplau, cu detalii precise in primii ani, apoi renuntand la date si scriind ce simteam, asta undeva prin liceu cand era perioada in care imi placea in fiecare an cate un baiat sau doi si eram atat de timida incat niciodata nu le spuneam nimic, ba din contra ii evitam pe cat puteam de mult. Dar scriam, si imi imaginam cum ar fi daca s-ar intampla ceva nemaipomenit, daca dintr-odata as evada din orasul mic care era universul meu si as pleca departe. Cred ca si-acum mai sunt caietele pe care le-am umplut in seri calde de vara, cand eram in vacanta si stateam la coltul blocului cu fetele sau iarna cand distractia mea se rezuma la cate o plimbare dupa scoala si televizor. Acum, uitandu-ma in urma, cred ca mereu mi-am imaginat ca o sa fug de-acasa. Mereu imi spuneam ca trebuie sa am pregatit un bagaj cu cele necesare pentru cand va fi vremea sa ies pe usa si sa iau primul tren care ma va duce spre cel mai departat colt al tarii, unde viata me va arata altfel, va fi palpitanta si imi voi alege ce meserie voi vrea, poate cantareata... actrita... Dar cum mai tarziu am realizat ca nu am voce, nici mari talente actoricesti (desi scenele imi reuseau mereu cu mama), m-am orientat spre altceva. Si pana la urma, cand a venit intr-adevar vremea si mi-a facut chiar mama bagajul, am plecat in Bucuresti, unde aveam sa descopar ce inseamna sa fii libera si sa-ti faci viata cum te taie capul. Dar asta e cu totul alta poveste, una lunga de altfel, pe care am sa vi-o spun alta data.
Mereu am urat zilele intunecate si ploioase, am fugit cat am putut spre lumina si caldura, ca o floarea soarelui a carei seminte negre le mananci vara crude, pe camp, si le scuipi coaja ganganiilor de tot felul, ploaie de comete si meteoriti in lumea lor marunta si agitata. Si acum, dupa douazeci si ceva de ani merg pe strada si de-odata am o revelatie: descopar cu uimire ca imi place ploaia! Simt cum picaturile ma lovesc una cate una, cum mi se preling usor pe frunte si apoi pe obrajii reci. Dar asta imi face bine. Ca si cum azi ploaia are un efect purificator, ca printr-o minune are puterea de a ma spala de indoieli, griji si toate sentimentele amestecate de care ma tot lovesc in ultima vreme, de toata nelinistea, intrebarile fara raspuns, si vise tulburi.Ah, numai de nu mi s-ar intinde rimelul!

Ma uit in jur, si vad oamenii cum se grabesc, care mai de care stresat cu umbrela in mana sa ajunga mai repede la adapost. Se lovesc unii de altii, se agata cu terminatiile ascutite ale micului acoperamant sub care se ascund cat pot de bine, se uita urat in urma la vecinul de trotuar si mai trag cate o injuratura infundata. Oare de ce e atata agitatie? E asa bine prin ploaie! Acum, o simt ca pe un remediu natural, ca pe un drog care iti aduce liniste si te face sa te ridici din lumea stramta si plictisitoare ca e viata de zi cu zi. Imi vine in minte singing in the rain si aproape-mi ca rad de mine inchipuindu-mi-l pe Gene Kelly sarind vesel in jurul meu. Merg in continuare prin ploaie ca si cum ar fi cea mai frumoasa zi de primavara. Arunc o pivire in stanga si vad alti oameni nervosi in masinile care stau una in fata alteia spre Victoriei, si ele nervoase, scotand sunete ascutite ca niste balene esuate, luandu-se la intrecere de parca asa le-ar creste picioare si ar putea sa strabata nisipul fierbinte din fata.

Ajung acasa uda leoarca, imi schimb hainele si imi desfac parul. Hmm... sigur o sa stea in toate directiile maine. Mai bine il las asa nepieptanat si-mi incrucisez degetele. Daca nu o sa stea... ma gandesc la asta maine, vorba lui Scarlett. Alerg aproape spre bucatarie unde o gasesc pe Andreea, colega mea de apartament. Andreea e o fire simpla si complicata in acelasi timp, care isi reprima multe trairi si asta o frustreaza intr-o oarecare masura dar pe care cateodata o vad asemenea unui copil care nu stie sa reactioneze altfel decat dandu-se cu fundul de pamant si urland cand vede ca nimic nu-i mai iese.

- Si? Cum a fost azi? am intrebat-o uitandu-ma peste umar cu un ochi la ea si cu celalalt la rosiile pe care tocmai le taiam.

- Hmm... mai intai am plans, apoi am ras, imi zise desartand cartofii prajiti, mari, in farfurie si asezandu-se la masa.

- Cum asa? Povesteste-mi. Imi continui tacticoasa salata.

- Am vrut sa-mi iau o zi libera saptamana viitoare, asa ca am vorbit cu Mihai. Colega-mea, Miha, m-a sprijinit, a pus o vorba buna pentru mine ca de’, noi asa facem cand vrem sa obtinem ceva de la sefu’. In fine... imi zice Mihai ca e ok, si pot sa-mi iau ce zi vreau. Apoi ma ia Miha ca da, eu n-am fost langa ea cand a avut o problema si avea nevoie de o zi libera – asta acum doua saptamani, stii tu, cand am fost singure, aveam super mult de lucru, si s-a trezit ca i-a murit ...pisica! Am simtit ca imi vin iar dracii de care ma gandeam ca am scapat. A plecat Miha mea sa ia cadou unei colege, ca o cheama Nicoleta, si am ramas numai eu cu Mihai. Si n-am mai putut. Am izbucnit, i-am reprosat tot ce mi-a venit: ca nu a vorbit cu Miha, ca o lasa in pace sa-si vada de lucru in ritmul ei, ca nu pot sa pun baza pe ea si ca ma lasa cu toate contractile in spate! Da’ sincer, nu mai puteam... m-a luat in bucatarie la noi, si am inceput sa-i zic si mai multe, am tipat la el... m-am descarcat. Dupa ce i-am urlat toate astea, m-am calmat. Apoi mi-a trimis pozele de la munte, stii... din teambulding, si m-am inveselit, le-am comentat – fata, chiar m-am simtit bine acolo, a fost super...

O mai ascult o periada, mancam impreuna, ea cartofii, doua portii, si eu salata mea, apoi ma trage in camera ei spre calculator sa-mi arate (bineinteles!) poze si filmuletul in care ea “topaie” in loc sa cante la karaoke cu colegele bancare si cei doi-trei barbati tineri care s-au nimerit parca din greseala intr-un mediu tipic feminin. Saracii... Bine macar ca mai avem si departamente de IT, ca altfel am fi numai femei peste tot. Ce plictiseala...
Off... si-acum, cand sunt iar singura in camera mea incep din nou intrebarile fara raspuns, framantarile si gandurile nici albe nici negre. Si apoi incerc sa le indepartez pe toate, sa-mi eliberez mintea de ele si sa ma cufund intr-o carte, film, orice. Doar ca intrebarile revin, pierd sirul ideilor lui Hemingway, si ma gandesc ca e inevitabil. Si atunci ma opresc, ascult toate gandurile ca si cum ar fi niste spirite ale unor situatii ipotetice ce-si cauta linistea si se strang in jurul meu, cautand calea spre ceruri. Da, stiu ca nu are rost sa ma mai gandesc, dar o fac. Da, stiu ca s-a terminat, dar sufletul meu desprins de al lui inca mai pulseaza, ca un membru separat de corp in care inca inima mai bate. Si nu, nu stiu ce o sa fac mai departe, si ce o sa se intample si cat o sa dureze desprinderea. Si nici nu stiu daca povestile cu feti frumosi sunt adevarate sau daca sunt numai... povesti... Si tarziu in noapte ajung mereu la aceeasi concluzie, si anume ca... de fapt, asta inseamna sa traiesti: sa te bucuri, dar sa si suferi; sa poti da frau liber imaginatiei, sa visezi, sa zbori, dar sa si fii pregatit sa cazi tocmai din inaltul cerului; sa treci prin perioade liniste urmate de nebuniile pe care nici nu le gandesti. Un cocktail dulce-amar de trairi si intamplari.