Mereu am vrut sa scriu. Cat eram mica aveam un jurnal in care imi notam aproape zilnic toate cate mi se intamplau, cu detalii precise in primii ani, apoi renuntand la date si scriind ce simteam, asta undeva prin liceu cand era perioada in care imi placea in fiecare an cate un baiat sau doi si eram atat de timida incat niciodata nu le spuneam nimic, ba din contra ii evitam pe cat puteam de mult. Dar scriam, si imi imaginam cum ar fi daca s-ar intampla ceva nemaipomenit, daca dintr-odata as evada din orasul mic care era universul meu si as pleca departe. Cred ca si-acum mai sunt caietele pe care le-am umplut in seri calde de vara, cand eram in vacanta si stateam la coltul blocului cu fetele sau iarna cand distractia mea se rezuma la cate o plimbare dupa scoala si televizor. Acum, uitandu-ma in urma, cred ca mereu mi-am imaginat ca o sa fug de-acasa. Mereu imi spuneam ca trebuie sa am pregatit un bagaj cu cele necesare pentru cand va fi vremea sa ies pe usa si sa iau primul tren care ma va duce spre cel mai departat colt al tarii, unde viata me va arata altfel, va fi palpitanta si imi voi alege ce meserie voi vrea, poate cantareata... actrita... Dar cum mai tarziu am realizat ca nu am voce, nici mari talente actoricesti (desi scenele imi reuseau mereu cu mama), m-am orientat spre altceva. Si pana la urma, cand a venit intr-adevar vremea si mi-a facut chiar mama bagajul, am plecat in Bucuresti, unde aveam sa descopar ce inseamna sa fii libera si sa-ti faci viata cum te taie capul. Dar asta e cu totul alta poveste, una lunga de altfel, pe care am sa vi-o spun alta data.
Mereu am urat zilele intunecate si ploioase, am fugit cat am putut spre lumina si caldura, ca o floarea soarelui a carei seminte negre le mananci vara crude, pe camp, si le scuipi coaja ganganiilor de tot felul, ploaie de comete si meteoriti in lumea lor marunta si agitata. Si acum, dupa douazeci si ceva de ani merg pe strada si de-odata am o revelatie: descopar cu uimire ca imi place ploaia! Simt cum picaturile ma lovesc una cate una, cum mi se preling usor pe frunte si apoi pe obrajii reci. Dar asta imi face bine. Ca si cum azi ploaia are un efect purificator, ca printr-o minune are puterea de a ma spala de indoieli, griji si toate sentimentele amestecate de care ma tot lovesc in ultima vreme, de toata nelinistea, intrebarile fara raspuns, si vise tulburi.Ah, numai de nu mi s-ar intinde rimelul!
Ma uit in jur, si vad oamenii cum se grabesc, care mai de care stresat cu umbrela in mana sa ajunga mai repede la adapost. Se lovesc unii de altii, se agata cu terminatiile ascutite ale micului acoperamant sub care se ascund cat pot de bine, se uita urat in urma la vecinul de trotuar si mai trag cate o injuratura infundata. Oare de ce e atata agitatie? E asa bine prin ploaie! Acum, o simt ca pe un remediu natural, ca pe un drog care iti aduce liniste si te face sa te ridici din lumea stramta si plictisitoare ca e viata de zi cu zi. Imi vine in minte singing in the rain si aproape-mi ca rad de mine inchipuindu-mi-l pe Gene Kelly sarind vesel in jurul meu. Merg in continuare prin ploaie ca si cum ar fi cea mai frumoasa zi de primavara. Arunc o pivire in stanga si vad alti oameni nervosi in masinile care stau una in fata alteia spre Victoriei, si ele nervoase, scotand sunete ascutite ca niste balene esuate, luandu-se la intrecere de parca asa le-ar creste picioare si ar putea sa strabata nisipul fierbinte din fata.
Ajung acasa uda leoarca, imi schimb hainele si imi desfac parul. Hmm... sigur o sa stea in toate directiile maine. Mai bine il las asa nepieptanat si-mi incrucisez degetele. Daca nu o sa stea... ma gandesc la asta maine, vorba lui Scarlett. Alerg aproape spre bucatarie unde o gasesc pe Andreea, colega mea de apartament. Andreea e o fire simpla si complicata in acelasi timp, care isi reprima multe trairi si asta o frustreaza intr-o oarecare masura dar pe care cateodata o vad asemenea unui copil care nu stie sa reactioneze altfel decat dandu-se cu fundul de pamant si urland cand vede ca nimic nu-i mai iese.
- Si? Cum a fost azi? am intrebat-o uitandu-ma peste umar cu un ochi la ea si cu celalalt la rosiile pe care tocmai le taiam.
- Hmm... mai intai am plans, apoi am ras, imi zise desartand cartofii prajiti, mari, in farfurie si asezandu-se la masa.
- Cum asa? Povesteste-mi. Imi continui tacticoasa salata.
- Am vrut sa-mi iau o zi libera saptamana viitoare, asa ca am vorbit cu Mihai. Colega-mea, Miha, m-a sprijinit, a pus o vorba buna pentru mine ca de’, noi asa facem cand vrem sa obtinem ceva de la sefu’. In fine... imi zice Mihai ca e ok, si pot sa-mi iau ce zi vreau. Apoi ma ia Miha ca da, eu n-am fost langa ea cand a avut o problema si avea nevoie de o zi libera – asta acum doua saptamani, stii tu, cand am fost singure, aveam super mult de lucru, si s-a trezit ca i-a murit ...pisica! Am simtit ca imi vin iar dracii de care ma gandeam ca am scapat. A plecat Miha mea sa ia cadou unei colege, ca o cheama Nicoleta, si am ramas numai eu cu Mihai. Si n-am mai putut. Am izbucnit, i-am reprosat tot ce mi-a venit: ca nu a vorbit cu Miha, ca o lasa in pace sa-si vada de lucru in ritmul ei, ca nu pot sa pun baza pe ea si ca ma lasa cu toate contractile in spate! Da’ sincer, nu mai puteam... m-a luat in bucatarie la noi, si am inceput sa-i zic si mai multe, am tipat la el... m-am descarcat. Dupa ce i-am urlat toate astea, m-am calmat. Apoi mi-a trimis pozele de la munte, stii... din teambulding, si m-am inveselit, le-am comentat – fata, chiar m-am simtit bine acolo, a fost super...
Off... si-acum, cand sunt iar singura in camera mea incep din nou intrebarile fara raspuns, framantarile si gandurile nici albe nici negre. Si apoi incerc sa le indepartez pe toate, sa-mi eliberez mintea de ele si sa ma cufund intr-o carte, film, orice. Doar ca intrebarile revin, pierd sirul ideilor lui Hemingway, si ma gandesc ca e inevitabil. Si atunci ma opresc, ascult toate gandurile ca si cum ar fi niste spirite ale unor situatii ipotetice ce-si cauta linistea si se strang in jurul meu, cautand calea spre ceruri. Da, stiu ca nu are rost sa ma mai gandesc, dar o fac. Da, stiu ca s-a terminat, dar sufletul meu desprins de al lui inca mai pulseaza, ca un membru separat de corp in care inca inima mai bate. Si nu, nu stiu ce o sa fac mai departe, si ce o sa se intample si cat o sa dureze desprinderea. Si nici nu stiu daca povestile cu feti frumosi sunt adevarate sau daca sunt numai... povesti... Si tarziu in noapte ajung mereu la aceeasi concluzie, si anume ca... de fapt, asta inseamna sa traiesti: sa te bucuri, dar sa si suferi; sa poti da frau liber imaginatiei, sa visezi, sa zbori, dar sa si fii pregatit sa cazi tocmai din inaltul cerului; sa treci prin perioade liniste urmate de nebuniile pe care nici nu le gandesti. Un cocktail dulce-amar de trairi si intamplari.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu